Apar pete negre in tavan și în perete
Dispar din ele lumini din vastele portrete
Chipuite-n văzul meu de sub sclipiri:
Doamne, doamne cât pot să te admir!
Se varsă-asupra lui lacul ce de păsări străbătut:
Se pierde în a lor bravă mângâiere de țesut.
Fin, când el este plin de valuri chibzuite
A lui amploare, liniște nu-i mai permite...
Acoperit de perdeaua-i fină:
Zâmbetul și-l arată când suspină.
Iar singura-i suflare de răgaz
Petrece-n timp tot într-un iaz
Ce patimi o avea cântând
Când seara scânteind
Se lasă-n voie verii,
Toamnei, iernii și serii.